Pe Valea Oltului II: Schitul Pahonie, Muzeul Trovantilor, Cheile Bistritei

Alta zi, alta destinatie. Vreau sa ajung in cheile Cheii, am citit pe net cum ca ar fi cele mai spectaculoase din tara. Sunt complet descumpanit si descurajat ca nu am gasit nici o harta turistica. Am umblat o jumatate de zi din Calimanesti in Caciulata sa gasesc "punctul de informare turistica" (am vazut un afis pe un stalp cum ca ceva excursii s-ar face incepand de acolo), dar fara succes; intr-un final am aflat ca de fapt sunt in proiect sa se construiasca doua puncte de informare turistica, deci de harta turistica de la un chiosc de ziare, librarie sau altceva, nici vorba. Asadar ma documentez de pe net, iau laptopul cu mine si ii dau bice spre Baile Olanesti.

Ratez cu vreo 2 kilometri devierea spre valea Cheii, dar ma intorc si urmez indicatorul spre Schitul Iezer. Inainte de schit cu vreo 3 kilometri drumul asfaltat se transforma in drum forestier, si ma descurajez profund cand aflu ca am de mers 20 kilometri pe drum forestier pana la intrare in chei. Mi-e mila de masina si la fiecare curba imi zic ca urmatoarea curba e ultima si ma intorc, doar sa vad ce e dupa. Fac astfel o gramada de drum pana la o pancarda care anunta limita parcului Buila-Vanturarita.

Tot aici e intersectie cu un drum forestier care urca vreo 2 kilometri spre Schitul Pahonie. Nu ma pasioneaza neaparat schiturile si manastirile si ma apuca ciuda cand ma gandesc ca am batut atat drum forestier pe degeaba. Ma intalnesc in schimb acolo cu un grup de tineri (4 bucuresteni(2x2) plus un ceh). Intru in vorba cu ei si aflu ca oricum nu e sigur ca as putea face cheile pe firul apei in amonte, eventual pe un traseu pana la cabana Cheia si in functie de debitul apei si indicatiile cabanierului poate la intoarecere sa o iau pe firul apei. Mi-e frica sa fac chestia asta singur, mi-e mila de masina si in plus am uitat sa-mi pun mancare cu mine; nu am decat un baton de ciocolata si apa.

Ma mai scot din starea asta cei 5 care imi spun ca merita urcat pana la schit, ca e frumos; si ei mergeau tot pe acolo, traseul lor catre creste trecea tot pe la schit; ei urmau sa stea vreo 3 nopti in Buila pe la refugii; daca as fi fost echipat, m-as fi milogist sa ma ia cu ei, dar n-a fost cazu din pacate. Asadar plimbare , urcus doi kilometri, si multa mure (cu "r", da?, sa n-avem interpretari :) ).

Schitul este construit sub o stanca chiar langa Izvorul Frumos, care formeaza si o cascada.

Intru, fac cateva poze, si cand ma pregateam sa plec ajung si bucurestenii.

Ioan, unu din ei imi da un pont si-mi spune ca daca ma strecor printre bisericuta si stanca pot ajunge deasupra izvorului. Clar, ne-am bagat, si le-am facut cateva poze cu aparatele lor (aveau niste DSLR-uri mult mai serioase decat bietul mei compact).

Cumpar si pentru ai mei dragi parinti o sticluta cu mir si niste tamaie, ei sunt mai amatori de asa ceva decat profanul de mine :).

Ma despart de bucuresteni si le promit ca le las un mesaj pe site-ul lui Ioan (si am si facut-o) http://ioanstoenica.wordpress.com/. Puteti vedea pozele facute de el, mie mi-au placut.

Inapoi la masina, drum intors pe drumul forestier, intru asa sa nu zica ca am ratat si schitul Iezer si merg spre Ramnicu-Valcea.

Pe drum imi sar in fata trei tanti care fara prea multa vorba intra in masina si ma roaga sa le duc pana la Valcea. Nu prea am de ales, deja erau in masina :).

In Valcea le dabarc, mananc la Mc, pe terasa in fata ceasului:),

si plec spre Costesti (stiti voi, mineri, Miron Cozma, etc) dar nu pentru asta ci in drum spre Cheile Bistritei. Aproape de Costesti intr-o curba Muzeul Trovantilor (trovantii sunt de fapt niste  fenomene carstice spectaculoase) . O placuta stinghera te anunta ca ai ajuns la Muzeul Trovantilor:

Într-un spațiu de 100 mp se află mai mulți trovanți, de diferite forme, grei de câteva tone, așa cum au ieșit din malul abrupt al carierei la exploatarea nisipului.

Iata ce am gasit despre trovanti:

Termenul "trovant" este specific literaturii geologice romane si a fost introdus de Gh. Murgoci in lucrarea "Tertiarul din Oltenia, 1907". Trovantii sau concretiunile grezoase reprezinta cimentari locale in masa nisipurilor ce le contin, iar secretia neuniforma a cimentului conduce la diferite forme ale acestora, uneori cu totul bizare.

 

In Miocenul superior (Moetian inferior - acum 6,5 milioane de ani), in zona in care sunt azi trovantii era un bazin de sedimentare - o delta. Depozitul de nisip din care ies azi trovantii s-a format prin depunerea succesiva a materialului transportat de rauri de pe continent. Odata cu aceste sedimente din apa s-au depus si produsi chimici (carbonati), in exces. Peste primele nisipuri s-au asezat alte sedimente, care le-au presat, apa eliminandu-se prin golurile ramase intre particule, iar granulele s-au tasat. Daca intre nisipuri se acumuleaza o cantitate suficienta de carbonati, prin cimentare ia nastere o gresie. "S-au facut numeroase studii pe acesti trovanti si inca se fac. Se stie ca s-au format din straturi de nisip prin care au circulat solutii incarcate cu carbonat de calciu, care a dus la formarea unei gresii. Ca roca, trovantii sunt o gresie silicoasa", a declarat Florin Stoican. Majoritatea trovantilor au forma sferica si elipsoidala, iar cei care sunt uniti au aspectul cifrei opt. Cei mai frumosi sunt cei formati din mai multe elemente sferice.

Nu va imaginati ceva cladire sau ceva amenajat. Doar niste pietre interesante, ciudate, spectaculoase prin forma si ciudatenia lor. Trag niste poze si un filmulet si plec mai departe.
Plec mai departe si deviez spre Cheile Bistritei unde intalnesc pancarda urmatoare si-mi propun ca prima carte pe care o sa o citesc sa fie asta (mai bine mai tarziu decat niciodata):
 

Ajung aproape de Cheile Bistritei, chiar la intrare, evident manastirea Bistrita; manastiri peste manastiri, schituri si biserici si bisericute in judetul asta.

Cheile Bistritei sunt situate pe râul cu acelaşi nume din judeţul Vâlcea, în Munţii Căpăţânii din Masivul Parâng, sunt cele mai înguste chei în calcar din ţară.

 Lungimea lor este de aproape 1000 m si sunt strabatute de la sud la nord de un drum forestier ce a inlocuit vechea cale ferata forestiera. Peisajul este atragator, dar aceste chei sunt mai cunoscute datorita Pesterii Sf. Grigore Decapolitul, ce se gaseste suspendata la cativa zeci de metri deasupra talvagului, intr-un versant abrupt. Aici au fost adapostite, in vreme de restrise, moastele Sf. Grigore, fiind ctitora si o mica troita. Este inclusa in lista pesterilor ocrotite.

Acum cand scriu imi dau seama ca de fapt eu la aceasta pestera am ajuns si nu la Pestera Liliecilor. Imi pare rau ca am ratat-o pentru ca am citit ca acolo se afla una din putinele biserici contruite in pesteri. Dar lipsa marcajelor turistice e ceva obisnuit prin zona, nu ma mir ca am ratat-o.

De la manastirea Bistrita urc pe cararea care ma duce spre pestera,

 si ajung intr-un balcon micut deasuprea cheilor, la cativa zeci de metrii inatltime de unde am o panorama fabuloasa asupra cheilor. Din pacate pestera e zabrelita si nu pot intra asa ca-mi "trag " singur o poza :), si ma intorc la manastire.

E destul de tarziu, si ma grabesc catre Calimanesti; pe drum vad indicator "Biserica dintr-un lemn" - 12 km, dar renunt si ii dau pedala pe directia Valcea. As mai fi vrut in partea asta sa ajung la Horezu si la Pestera Muierii langa Baia de Fier, dar e prea tarziu pentru asta. Poate alta data.. :)